Utopia egalitaristã
Editorial de Adrian IORGULESCU

Într-un recent dialog polemic purtat cu un june om de ºtiinþã, acesta încerca sã-mi demonstreze cã exprimarea artisticã este în exclusivitate o funcþie a creierului, mai exact, o rezultantã a chimismului din interiorul miraculosului organ. Interlocutorul meu reducea viaþa spiritualã la cea psihicã ºi opina cã esenþa procesului de creaþie nu are vreo bazã transcedentalã, ci una extrem de concret materialã. Chiar posibil, în viitor, comensurabilã. Mai mult, el susþinea cã talentul sau geniul reprezintã rezultantele în timp ale unui demers susþinut ºi coerent de instrucþie, de educaþie specificã. Deloc voalat, lãsa sã se înþeleagã cã nici aptitudinile nu sunt de fapt înnãscute, ci, mai degrabã, dobândite, iar factorul genetic are aici un rol secundar. “Bine - l-am întrebat enervat - dar crezi cã oricine poate deveni compozitor (desigur, în adevãratul sens al cuvântului)? “Evident” – mi-a replicat, zâmbitor – partenerul meu de discuþie. 
Conversaþia m-a pus pe gânduri. ªi asta pentru cã, în chip izbitor, îmi reamintea de anumite modele ºi enunþuri egalitariste, specifice unei perioade istorice pe care personal o speram depãºitã. Ideea cã toþi suntem, metaforic vorbind, “o apã ºi-un pãmânt” – mã intrigã ºi mã iritã acum, ca ºi în trecut. Cu atât mai mult, cu cât vine din partea unor oameni tineri ºi calificaþi în meseria lor. Nu voi intra, în cele ce urmeazã, în problematica specificã actului demiurgic, menþinându-mã în perimetrul mai larg al unei abordãri, principial filozofice, cu privire la binomul egalitarism-nonegalitarism.
Inegalitatea îºi aflã sorgintea - într-o succesiune logicã - în diversitate. Acceptând eterogenitatea, acceptãm ºi diferenþierile relative ce decurg din aceasta. Inegalitatea naturalã a indivizilor ce alcãtuiesc o specie sau alta constituie o realitate incontestabilã, probatã de rezultatele geneticii, biologiei, etologiei, istoriei, dar ºi o constatare de bun simþ. Împrejurarea cã oamenii nu sunt identici, cã au nivele de dezvoltare mentalã, sensibilã, fizicã deosebite încã de la naºtere, nu mai impune alte completãri sau precizãri. Cã aceste trãsãturi caracteristice persistã ºi se dezvoltã de-a lungul vieþii este iar o banalitate. 
Postulatele enunþate vin în tranºantã opoziþie cu viziunea egalitaristã asupra condiþiei umane în general ºi a integrãrii persoanei în societate, a locului sãu în acest angrenaj complex. Cãci ideea egalitãþii a intrat în textura mentalitãþilor, nefiind o chestiune de sorginte strict socialã ori politicã. Ea a devenit un reper cultural, moral, valoric cu implicaþii vaste asupra modului în care comunitãþile umane îºi înþeleg menirea. “Convingerea, ridicatã la rang de religie - scrie K.Lorenz - cã toþi oamenii se nasc egali ºi cã tarele ºi defectele criminalului se datoreazã unei educaþii ratate, contribuie la distrugerea sentimentului normal al binelui ºi rãului, în primul rând al vinovatului însuºi, care se înduioºeazã astfel de propria soartã ºi se considerã o victimã a societãþii”. Dezvoltând ideea, autorul ajunge la concluzia, întrutotul valabilã, cã egalitatea ºanselor a ajuns sinonimã pentru mulþi cu egalitatea dintre persoane. “Insistând pe bunã dreptate asupra dreptului fiecãruia de a avea ºanse egale, am ajuns dintr-un spirit de confuzie pseudo-democraticã, la convingerea cã aptitudinea de a utiliza aceste ºanse este aceeaºi pentru toþi ºi cã putem face astfel orice din oricine.” 
La rândul sãu, denunþând iluzia egalitarã, J. Evola face urmãtoarea demonstraþie logicã: “Mai multe fiinþe egale nu înseamnã mai multe, ci una singurã. A dori egalitatea mai multora implicã o contradicþie în termeni.”
Diferenþele dintre fiinþe nu trebuie nicidecum aplatizate. Dimpotrivã, e de indicat ca ele sã fie folosite, gestionate, valorificate eficient. Societatea este chematã “sã preia în contul ei aceste inegalitãþi ºi sã admitã cã valoarea persoanelor în raport cu diferite obiecte este incomensurabilã de la o persoanã la alta. Înseamnã a estima cã, în raporturile sociale aceastã valoare este esenþial mãsuratã prin responsabilitãþile pe care fiecare ºi le asumã, raportate la aptitudinile sale concrete; cã libertatea rezidã în posibilitatea efectivã de a exersa aceste responsabilitãþi; cã acestor responsabilitãþi le corespund drepturi proporþionale ºi cã de aici rezultã o ierarhie bazatã pe principiul unicuique suum”. (A. de Benoist). 
Firesc, inegalitatea, ca dat incontestabil, ca lege universalã ar trebui, la modul ideal, sã-ºi gãseascã reflectarea în sectorul structurii sociale, al organizãrii ºi conducerii statului, al creaþiei de bunuri materiale ºi valori spirituale. Înfrângerea comunismului pe toate palierele a pornit de la premisa absurdã, dar copios susþinutã, cã “masele largi populare dirijeazã societatea”, cã “participã la luarea deciziilor”, cã “fac istoria”, în fine, cã prin reprezentanþii lor decid destinul colectivitãþii, al naþiunilor. Contraperformanþele unui atare regim politic s-au datorat, printre altele ºi inexistenþei unei selecþii reale a competenþelor, a îndepãrtãrii ºi distrugerii elitelor.

Fiecare fiinþã reprezintã un dat genetic inconfundabil. Ea priveºte lumea, o înþelege, se integreazã ºi se realizeazã într-însa de o manierã particularã. Din aceste considerente, oricare dintre noi îºi este egal doar sieºi ºi nimeni nu este egalul nimãnui. Mai departe, în funcþie de dotare, de voinþã, de capacitatea de muncã - într-un sistem al posibitãþilor egale - urmeazã ca individul sã-ºi descopere ºi sã-ºi ocupe locul meritat în orice tip de structurã socio-profesionalã sau politicã. “Fiecare dintre noi beneficiazã de un potenþial aparte de calitãþi ºi forþã, iar a-i nedreptãþi pe cei mai înzestraþi este la fel de nedrept cu a-i nedreptãþi pe cei slabi” (R.Ikor).
Egalitarismul socialist se referã, în definitiv, la o bazã economicã ºi nu la una biologicã. Nediferenþierea nu vizeazã oamenii, ci doar cuantumul veniturilor obþinute de aceºtia. Calea unei atari nivelãri materiale se obþine prin distrugerea proprietãþii private ºi crearea proprietãþii colective. Marx considera cã proprietatea este rezultatul unui furt ºi cã societatea capitalistã produce un “individ monstruos”, de unde ºi teoria “colectivismului”, în plan social, ºi a egalitarismului în plan economic. Cea care regleazã mecanismul economic ºi stabileºte practic cine este, sau nu, egal cu cine este piaþa liberã. Iar logica acesteia se dovedeºte incompatibilã ºi ostilã oricãrei forme reducþioniste de egalizare a posibilitãþilor. 
Revenind la subiect, trebuie subliniatã cu tãrie ideea unicitãþii persoanelor ºi - dedusã de aici – a valorilor pe care acestea le produc. Concepþia cã oricine este capabil sã facã orice, sau cã înzestrarea naturalã a entitãþii umane este neglijabilã, deci poate fi escamotatã, este nu numai falsã în substanþa ei, dar ºi periculoasã prin consecinþele aferente în plan social. Ea lasã ipotetic loc de manifestare pentru “nechemaþi” ºi genereazã, la stadiul individului ºi al comunitãþii, enorme confuzii în plan existenþial ºi axiologic. Lucrul este cu atât mai valabil ºi revelator, într-un domeniu intens personalizat ºi inefabil, precum cel al artei.

Înapoi...

O manifestare artisticã de unicã rezonantã
Articol de C. Mihai

          Existã oraºe în Europa care au devenit celebre datoritã festivalurilor muzicale: cine din lumea largã ar fi auzit de Glyndebourne, de Spoleto, de Tanglewood etc., dacã acolo nu ar fi existat celebrele reuniuni artistice internaþionale? Aceste centre sunt mai toate situate în þãri bogate ºi cu mari tradiþii muzicale, ºi beneficiazã de echipe de manageri ºi producãtori care ºtiu sã menþinã ºi sã amplifice de la an la an faima ºi prestigiul festivalurilor respective. Firesc, nimic neobiºnuit, am putea spune. Cine ºi-ar fi imaginat însã cã un oraº în cãdere liberã, precum Brãila, unde industria din vremea comunismului s-a prãbuºit total, unde ºomajul îºi aratã colþii, unde din viaþa culturalã de altã datã nu a mai rãmas mai nimic, unde din bogãþia unui port dunãrean celebru au rãmas doar amintirile, cine ºi-ar fi imaginat deci cã aici, dupã 1995, se vor întâmpla evenimente muzicale care vor readuce aminte Europei ºi lumii întregi cã Brãila este un centru românesc care meritã cunoscut?
Ceea ce întreprinde aici Mariana Nicolesco, la fiecare doi ani (ba chiar în fiecare varã, am putea spune, deoarece evenimentul patronat de celebra sopranã s-a extins, cãpãtând dimensiuni nebãnuite), a început sã atingã pragul incredibilului. Brãila a devenit cel mai important centru competiþional din România în sfera muzicii clasice, aici întrecându-se zeci, sute de tineri veniþi de pe mai toate continentele, atraºi pe de-o parte de faima renãscutã a celei ce a fost Hariclea Darclée, pe de altã parte de faima unui concurs care se impune, tot mai clar, printre cele mai bine cotate din aceastã parte a lumii, atât prin valoarea ºi numãrul premiilor, cât ºi prin probitatea juriului ºi prin programul de concurs centrat pe evidenþierea calitãþilor cântãreþilor ºi nu pe un repertoriu „imposibil”, menit a descuraja pe cei care nu posedã o anumitã laturã a calitãþilor pe care le au (mult mai târziu în carierã însã) cântãreþii de operã.
Concursul Darclée, inaugurat în 1995 ca un concurs naþional, a cãpãtat în scurt timp dimensiuni europene ºi cu adevãrat mondiale, iar apoi s-a extins într-un festival-concurs ce prezintã publicului atât de iubitor de muzicã din Brãila conferinþe, recitaluri, concerte corale ºi simfonice, pagini din opere, opere integrale, toate acestea gândite în aºa fel încât sã asigure diversitate, interes ºi calitate. Mai mult, dintr-un eveniment bianual, Festivalul Darclée s-a dezvoltat într-o formã anualã, între momentele competiþionale (rãmase în anii impari) fiind programate master class ale sopranei Mariana Nicolesco, ºi acestea transformate în spectacole de maxim interes pentru public.
Anul acesta a fost rândul competiþiei internaþionale, care a reunit la start 156 de concurenþi din 23 de þãri, deci semnificativ mai mult decât suma tuturor celor 4 secþiuni (printre care ºi canto, modest reprezentatã) ale Concursului Internaþional „George Enescu”, de pildã, ceea ce ne îndreptãþeºte sã afirmãm cã la Brãila are loc, cum spuneam, cel mai mare concurs de muzicã clasicã nu numai din România, dar chiar din perimetrul geografic în care se aflã þara noastrã.
Despre evenimentele puse în paginã pe malurile Dunãrii primarul Brãilei, care nu precupeþeºte nici un efor pentru a susþine evenimentul, spunea: „Acest miracol artistic care ne aºeazã cu mândrie pe harta culturalã a Europei e generat de un simbol, de un nume legendar al artei cântului, Hariclea Darclée, cãreia destinul i-a hãrãzit sã se nascã în oraºul de la Dunãrea de Jos, pentru a cuceri faima universalã pe marile scene ale lumii. Acestui simbol i-a dat o inimaginabilã realitate o altã incomparabilã artistã care a cucerit gloria în arenele de foc ale celor mai renumite teatre de operã, celebra sopranã Mariana Nicolesco, al cãrei nume va rãmâne pentru totdeauna legat de ctitoria aceasta minunatã de la Brãila (...)” ªi, ca martor la multe dintre evenimentele muzicale circumscrise Festivalului ºi Concursului Internaþional „Darclée”, pot spune cã mulþi dintre brãileni gândesc la fel, afluenþa de public la Teatrul „Maria Filotti” ºi la concertele de pe esplanada Dunãrii (unde se adunã mii de oameni) fiind neegalatã.
Anul acesta, prima paginã a manifestãrilor (derulate la sfârºitul lui iulie) a fost Deschiderea festivã, la care ºi-au dat concursul, într-un minunat concert, violoncelista Laura Buruianã (acompaniatã la pian de Raluca Iordachi, într-un spectaculos program Rahmaninov, Casals, Ceaikovski), soprana Camelia Clavac ºi mezzo-soprana Cornelia Oncioiu, laureate lae Concursului „Darclée” (acompaniate de Luminiþa Berariu, într-un program Mozart, Donizetti, Verdi ºi respectiv Handel, Gounod, Offenbach). 
A urmat un concert extraordinar care a grupat în prima parte un program de lieduri româneºti (ecou al Festivalului Naþional al Liedului Românesc organizat de Mariana Nicolesco în luna mai la Braºov), interpretate de mezzo-soprana Iulia Merca ºi pianistul ªtefan Ronai (cântece de G. Dima, S. Drãgoi, P. Bentoiu, C. Þãranu, F. Donceanu), ºi în a doua parte prima audiþie mondialã a Concertului pentru pian de foarte tânãrul Alexandru Timofeev, într-o versiune pentru douã piane cântatã de autor în compania lui Matei Varga.
Un eveniment muzical cu totul special a avut loc pe 24 iulie, când au fost reunite într-o singurã searã arii din toate operele cântate de Hariclea Darclée în premierã mondialã, într-un master class al Marianei Nicolesco pigmentat cu comentariile muzicologului olandez René Seghers, specialistul numãrul unu în cariera celebrei cântãreþe române de la începutul secolului XX: I Rantzau ºi Iris de P. Mascagni, Ero e Leandro de L. Mancinelli, Enoch Arden de A. Catargi, Condor de L. Gomes, La Wally de A. Catalani ºi Tosca de G. Puccini (partitura operei Il Voto de Pietro Vallini este, pare-se, definitiv pierdutã). Au participat Mihaela Maxim, ªtefania Barz ºi Georgeta Grigore, acompaniate la pian de ªtefan Ronai.
Þinând cont de marele apetit pentru muzicã al brãilenilor, organizatorii au oferit ºi în acest an un concert în aer liber, pe esplanada Dunãrii, unde s-au cântat coruri din opere, de o mare diversitate stilisticã, acoperind o perioadã istoricã ce debuta cu Mozart ºi se încheia cu Puccini, trecând prin muzica germanã, rusã, italianã ºi francezã. Dirijorul italian Marco Balderi a condus Orchestra de Camerã Radio ºi Corul Societãþii Române de Radio (pregãtit de dirijorul Dan Mihai Goia).
Unul dintre punctele de maxim interes a fost premiera operei Boema, într-o versiune semi-scenicã realizatã cu o distribuþie de laureaþi ai Concursului „Darclée”: Mihaela Maxim (Mimi), Ramona Eremia (Musetta), Leonardo Melani, Italia (Rodolfo), Florin Estefan (Marcello), Ludovic Kendi (Schaunard), Sorin Burcã (Colline), Orest Pîslaru (Benoît), Cãtãlin Petrescu (Alcindoro) ºi Radu Pintilie (Un vameº). Orchestra de Camerã ºi Corul Radio au fost dirijate de excelentul Marco Balderi au colaborat cu un extraordinar grup coral de copii, talentaþi, vioi, curajoºi, pasionaþi, veseli, ireproºabili din punct de vedere muzical: corul Allegretto, pregãtit de Adriana Codreanu ºi Radu Chiriþã. A fost un spectacol al tinereþii, al adevãrului trãirilor, al talentului exprimat la cote din cele mai înalte. S-au remarcat soprana Mihaela Maxim ºi baritonul Florin Estefan, prezenþe vocale ºi actoriceºti marcante; din pãcate, probleme de sãnãtate au fãcut ca evoluþia tenorului italian Leonardo Melani, mai ales în actul I, sã fie neaºteptat de slabã, aceastã scãdere nereuºind sã impieteze asupra impresiei generale – publicul, care a umplut sala pânã la refuz, aplaudând cu entuziasm evoluþia tinerilor cântãreþi.
Concursul (desfãºurat sub înaltul patronaj al Preºedintelui României), a avut 3 etape: din cei peste 150 de concurenþi mai mult de jumãtate au pãrãsit competiþia dupã etapa întâi, iar dupã etapa a doua peste trei sferturi dintre competitori au putut pãtrunde în finalã. Juriul prezidat de Nicolae Herlea (Preºedinte de onoare Mariana Nicolesco) a avut o misiune grea, nivelul valoric fiind deosebit, astfel încât la sfârºitul competiþiei prezenþa unui numãr foarte mare de tineri valoroºi, cu voci diferite, a impus acordarea unui palmares deosebit de amplu. Aºa se face cã în concertul de galã au cântat nu mai puþin de 31 de laureaþi, cifrã care, indiferent de valoarea competitorilor, poate apãrea unora ca exageratã, demonetizând pânã la urmã importanþa premiilor, împãrþite între prea mulþi concurenþi. Sigur cã, într-adevãr, au fost mulþi tineri remarcabili, juriul asumându-ºi rãspunderea acordãrii de premii tuturor celor care au meritat: 3 premii I, 3 premii II, 3 premii III, 7 premii speciale ale juriului, 7 premii ale Fundaþiei „Darclée”, 2 menþiuni speciale ºi, paradoxal, 5 premii „pentru cel mai tânãr interpret”.
Dar iatã palmaresul oficial:
Marele Premiu „Darclée”
mezzo-soprana Iulia Merca, România
(o voce cu adevãrat excepþionalã)
Premiul I (ex-aequo)
baritonul Marco Cristarella-Orestano, Italia (excelent, vom mai auzi de el, pe marile scene)
baritonul Florin Estefan, România (una dintre marile promisiuni dintre vocile bãrbãteºti)
mezzosoprana Cornelia Oncioiu, România
Premiul II (ex-aequo)
soprana Mihaela Maxim, România (interpretã aureolatã de marile reuºite din Traviata ºi din Boema)
tenorul Leonardo Melani, Italia
mezzo-soprana Hao Zhang, China
Premiul III (ex-aequo)
soprana ªtefania Barz, România
tenorul Kim Dong-Won, Coreea de Sud
baritonul Iurie Gâscã, Republica Moldova
Premii speciale ale juriului
baritonul Mariusz Godlewski (Polonia), baritonul Ludovic Kendi (România), tenorul Tomasz Krzysica (Polonia), soprana Ana Mãrgãraº (România), contratenorul Florin Ouatu (România), soprana Hana Srubarova (Cehia), soprana Cho Yoon-Cho (Coreea de Sud)
Premiile Fundaþiei „Darclée”
tenorul Cãlin Brãtescu (România), baritonul Joseph Song Chi (Canada), soprana Georgeta Grigore (România), basul Remigiusz Lukomski (Polonia), baritonul Bogdan Mihai (România), mezzo-soprana Geanina Munteanu (România), mezzo-soprana Violina Novac (Republica Moldova)
Menþiuni speciale ale juriului
basul Joseph Benci, Polonia
(situat, dupã pãrerea mea, sub nivelul unui laureat „Darclée”, dar aureolat de un valoros premiu obþinut, prea uºor se pare, la ediþia din anul 2001 a concursului „Enescu”) ºi baritonul Cãtãlin Petrescu, România
Premiile Primãriei Brãila pentru cel mai tânãr interpret
mezzo-soprana Adriana Buia (România), baritonul Leonard Puiu (România), soprana Marina Radiº (Republica Moldova) basul Adrian Sâmpetrean (România), baritonul Cosmin Sime (România).

Înapoi...

Cerbul de aur

La ediþia a 13-a...
Triumf asiatic

Articol de Ana-Maria SZABO

          Un juriu de profesioniºti (Anton ªuteu, Titus Andrei, Mihai Alexandru, Alexandra Cepraga, Marina Almãºan-Socaciu, º.a., plus directorul festivalului, Irina Radu) a fost chemat sã jurizeze cele 51 de înscrieri, rãmânând doar 14 dupã forfait-ul Mãdãlinei Horeanu ºi trecerea Angelicãi Vasilcov în tabãra fireascã, drept reprezentantã a Republicii Moldova (cãci iniþial se reþinuserã 16). Câteva nume din finalã au fost absolut discutabile, aºa cum anormalã a fost aºezarea pe picior de egalitate a specialiºtilor cu marele public (televoting), fiecare cu câte 50 %. Aºa s-a ajuns la situaþia anormalã ca trupa Hara, clasatã departe de cele 3 locuri calificabile (pe 7, la numai puþin de 47 de puncte de Simona Nae!), sã conteste clasamentul final, pe motivul cã au fost votaþi de public în primii trei. Ne amintim cã acelaºi lucru s-a întâmplat anul trecut la Eurovision, când nu Vank, care avuseserã un cântec superb, „All Too Young”, pe locul 2, a contestat, aºa cum poate aveau dreptul, ci... Spitalul de urgenþã – evident exact ceea ce nu trebuia sã trimitem la Eurovision! Putea face acest lucru, acum, formaþia Bere Gratis, clasatã imediat sub linie, pe locul 4 – ºi zãu cã n-ar fi fost rãu dacã evitam situaþia aproape trasã la indigo de a trimite trei soliste în finalã, toate trei cu experienþã limitatã la acest nivel... Cert este cã telespectatorul va vota mereu piesa ºi nu interpretul, aºa cum glãsuia regulamentul; or, indicându-li-se celor de la Hara (aºa au afirmat, cel puþin) sã vinã cu „Cine?” ºi celor de la Bere Gratis cu „La tine aº vrea sã vin”, se înþelege cã publicul a fost sensibilizat (nu-i vorbã, artiºtii în cauzã n-au nici o vinã cã au piese proprii de succes, cu atât mai mult cu cât au cântat româneºte!). Au fost câteva prezenþa cam de neînþeles – Ioana Hãrþescu (cu un... gospel!), formaþia Praf în ochi (curat!), Latin Express (ºi noi care credeam cã acest festival internaþional are tocmai menirea de a promova muzica româneascã!). Paradoxul este cã în loc sã aprecieze ºi sã califice valori autentice, cu personalitate, cu albume la activ, concerte, care sã facã faþã interpreþilor de peste hotare, dar care, mai ales, sã vinã cu piese reprezentative pentru muzica pop autohtonã, au fost preferate tocmai acele soliste care au cântat în limba englezã (pentru cine, oare?)! Nu e pãcat ca o fatã foarte tânãrã, cu certe calitãþi vocale, Simona Nae, sã vinã cu o aºa-zisã compoziþie proprie, „Don’t Cry”? (ºi chiar cã aveam sã plângem dupã finalã!). Din acest punct de vedere, jos pãlãria petru Mihai Bãjinaru (locul 5, excelent, pentru cã nu este un „nume”), care a cântat compoziþia lui Raymond Vancu, „Sã te întorci”, sau chiar pentru Ana-Maria (are doar 16 ani, dar ce bãtrânicios se îmbracã ºi se comportã!)-locul 6, evident exagerat, cu „Uneori” (Cãtãlin Tuþã Popescu). Calificatele au fost Nico (Nicoleta Matei) – 168 de puncte (unanimitate la specialiºti), Alexandra Ungureanu – 142, Simona Nae – 139. Iatã o micã prezentare a fiecãreia (le aveþi într-o imagine comunã, alãturat). Nico are evident cea mai mare experienþã, mãcar prin prisma vârstei (33 de ani) – e drept, la nivel „înalt” n-a fost decât o singurã datã, la festivalul de la Mamaia, ducând piesa lui Viorel Gavrilã „ªi dacã viaþa mea” (de ce n-a cântat-o acum, preferând o piesã mai puþin reuºitã a soþului ei? Doamne, aceste orgolii de familie!) pânã la premiul II la „Creaþie”. Este singura dintre cele trei cu un album la activ (!) – „Gând pentru ei”, 2003, recenzat în „AM”. A colaborat mult cu artiºtii hip-hop (Morometzii, BUG Mafia, Puya, Cabron, Don Baxter) – cam brusc saltul de la acest gen de muzicã la „Cerbul de Aur”, ar zice maliþioºii! – dar vocea sa remarcabilã a consacrat-o ca o vedetã de primã mãrime la teatrul de revistã din Ploieºti, cucerind în aceastã posturã premii la festivalul „Ion Vasilescu” ºi mai ales premiul „Doina Badea”, cinci ani la rând, la festivalul teatrelor de music-hall de la Constanþa. A cântat ºi peste hotare, ceea ce a contat mult. 
Oneºteancã, Alexandra Ungureanu are doar 21 de ani, a luat parte la o sumedenie de festivaluri, debutând la numai 13 ani la TVR, la „Ba da, ba nu”, emisiune pentru cei mici. Finalistã la „Ploaia de stele” (ah, tendinþa aceasta de a imita vedete strãine s-a fãcut din pãcate simþitã!), câºtigãtoare la „Bravo, bravissimo”, câºtigãtoare a preselecþiei pentru „Music Star”, Alexandra (locul 3 ºi la preselecþia pentru Eurovision 2003) n-a prea „scãpat” nici o ocazie de afirmare. Din pãcate, s-a omis un lucru: ea este, înainte de toate, o excepþionalã voce „secundã” (background la Paula Seling, colaborãri cu Holograf, Sistem, Unu’), dar solistica cere un plus de personalitate – dovadã apariþia sa de asemenea ºtearsã de la Mamaia, acum câþiva ani.
În fine, surprinzãtoare total a fost clasarea pe 3 ºi implicit calificarea foarte tinerei Simona Nae – doar 18 ani. Ne-am bucura dacã ºi ea ar urma traseul valoroasei Angel, care tot aºa a fost aruncatã fragedã, necoaptã în lupta pentru „Cerb”, n-a intrat în palmares, dar lecþia i-a prins bine ºi de atunci colecþioneazã premiu peste premiu peste hotare! La numai 4 ani Simona cânta la cunoscutul grup Meloritm de la Palatul Naþional al Copiilor, apoi a studiat pianul ºi canto clasic la Liceul „G. Enescu”. Are în palmares numeroase premii la competiþii muzicale ºi a colaborat cu compozitori de marcã. Din pãcate pentru ea, unor Profeta, Þeicu, Târcolea le-a preferat acum pe ... Robby G., care i-a oferit o piesã slabã, „Set Me Free”. De asemenea ea a persistat în a cânta (cu o costumaþie oribilã) „compoziþia proprie” de care aminteam mai sus, folosind acelaºi truc, fumat de-acum, utilizat de Luminiþa Anghel, cu douã vestimentaþii suprapuse. Dar, aºa cum remarcau comentatorii pe drept cuvânt, talentata Simona Nae (devenitã... Simone!) este o cântãreaþã de linie, dansatorii ºi þinuta sport nepotrivindu-se temperamentului sãu. Culmea este cã în timp ce interpreþii de peste hotare se întreceau în a cânta în limba românã, noi am preferat limba englezã, cu rezultatele ºtiute. 
Alexandra Ungureanu a fost extrem de ºtearsã, în egalã mãsurã din cauza unui repertoriu prost ales; culmea este cã în timp ce compozitori reputaþi nici nu ajung pe listele de propuneri trimise concurenþilor strãini (ºi acum s-a observat cã s-a „marºat” exagerat pe câteva formaþii), Alexandra a figurat la un invitat de peste hotare în calitate de... compozitoare!! Cele trei cântãreþe, sã fie clar, au frumoase calitãþi vocale, ºanse mari de progres ºi afirmare internaþionalã, premiul II câºtigat de Nico a fost absolut meritat, dar ele n-au beneficiat de designeri-stiliºti moderni, care sã le îmbrace în ton cu vârsta lor (Alexandra a fost de-a dreptul jenantã!) ºi cu piesele interpretate, dar mai ales de un director-producãtor muzical care sã le sfãtuiascã în ceea ce priveºte repertoriul, eventual impunându-le schimbarea pieselor (uneori binele se face ºi cu forþa!).
Vom reveni asupra festivalului, unul ciudat, desfãºurat de... miercuri pânã vineri, deci în mijlocul sãptãmânii, dar nu putem sã nu punctãm aici câteva aspecte: calitatea recitalurilor artiºtilor noºtri – Paula Seling & 7th Heaven, Holograf (cu toatã jenanta prezentare!), Vama Veche, Nicola, Nicu Alifantis. Dar, la ediþia a 13-a, am constatat cu regret dispariþia din juriu a compozitorilor români reputaþi, în condiþiile în care preºedintele a fost un oarecare de peste hotare. Chiar atât de mult ne place sã fim servitori la noi acasã? Unde sunt vremurile când, firesc, maestrul George Sbârcea conducea cu distincþie juriul internaþional? Din fericire dânsul (ºi noi aºiºderea) s-a bucurat vãzând succesul ºlagãrului sãu „Ionel, Ionelule”, la care publicul de la Braºov dansa de zor, în interpretarea fermecãtoare a formaþiei franceze Jojo à Gogo. Amit Z (Israel) a câºtigat Premiul de popularitate, deºi francezii acumulaserã „la vedere” 4580 de puncte, iar Dania (Liban) pãrea pe gustul oriental al telespectatorului român. N-am prea înþeles, din nou, cum era acel televoting: punctajul începea sã se deruleze pe ecran... înainte ca interpretul sã deschidã gura (!!) ºi se termina cu mult înainte ca acesta sã-ºi încheie evoluþia (cazul excelentului chinez). În numãrul viitor vom face o revistã a presei, pentru a nu crede cineva cã avem ceva cu organizatorii; pânã atunci sã remarcãm gustul vestimentaþiilor semnate de Mihaela Brânzã (casa „Sorrinna”), în raport cu „celebritãþile” agreate de organizatori, ca ºi numãrul mult prea mare de comperi – cum scria un cotidian, 26 de prezentatori la 20 de concurenþi! Între atâþia care nu aveau ce sã caute acolo (simplul fapt de a fi angajat al TVR îi recomanda pentru o asemenea întreprindere?) am remarcat modul profesionist, sigur cu care a evoluat Vlad Enãchescu, ca ºi lejeritatea, ºarmul ºi eleganþa propuse de frumoasa Diana Lãscãrescu. Dacã tot a fãcut selecþie la interpreþi, nu înþelegem de ce TVR n-a fãcut acelaºi lucru la comperi, mai ales cã unii, tocmai cei mai slabi, au fost repetaþi nejustificat...
„Nopþile albe lângã Biserica Neagrã” au fost o altã cruntã decepþie: într-un bar, pânã la orele mici ale nopþii, în faþa câtorva zeci de spectatori (ºi oare câþi telespectatori, pe cine interesa aºa ceva?), se cânta pânã la saturaþie numai ºi numai muzicã strãinã. Când noi credeam, încã o datã o spunem, cã investiþia uriaºã în acest festival (a costat peste 1 milion de dolari!) are în vedere în primul rând promovarea muzicii româneºti... 
Iatã palmaresul final: Sho Baoliang (China) – Trofeul „Cerbul de aur” (a cântat „Cerul” - ProConsul); Premiul 1 – decizie cam anapoda – Sister K (Olanda), dar au fost salvate de frumoasa melodie a lui Virgil Popescu, „Te iubeam”; premiul 2 – Nico (România); premiul 3 – grupul Kaffe (Bulgaria). 
ªi sã nu uitãm: Italia ºi-a trimis indirect „moºtenitorii” fãrã pic de talent ai unor celebritãþi. Marco Morandi n-are de la Gianni decât o asemãnare fizicã (sã vii la 29 de ani, cu un asemenea nume, ºi sã nu iei nimic...), iar Cristel Carrisi, fiica Rominei Power ºi a lui Al Bano, n-are, evident, nici o legãturã cu muzica. Mãcar de-ar fi rãmas tatãl ei încã o sãptãmânã pentru a o încuraja...

Înapoi...