Editura Muzicala

“Ştiu din experienţă că cel mai bun,

singurul mijloc de a cunoaşte pe cineva

este să-l iubeşti”.

George Enescu

Îl iubesc pe George Enescu încă din perioada în care frecventam cursurile Liceului de Muzică şi Arte plastice din Craiova şi, când, venerabilul meu profesor de limba română, Gheorghe Dogaru, admirator înflăcărat al artiştilor români din primele decenii ale secolului XX, în centrul cărora îl situase pe George Enescu, mi-a stârnit interesul pentru viaţa şi opera Muzicianului absolut. Din evocările sale pline de har, emoţie şi duioşie, în voia cărora se lăsa purtat, antrenându-ne şi pe noi, în “intermezzo”-urile dintre analiza sintactică a unei fraze complicate din Amintirile din copilărie ale lui Creangă şi detectarea polisemiei metaforelor din poezia lui Eminescu, nu lipseau detaliile referitoare la magia apariţiilor lui Enescu în timpul primului Război Mondial, pe podiumul Filarmonicii din Iaşi, la actele lui umanitare pilduitoare şi chiar la particularităţile lui fizice, după cum nu lipseau nici incursiunile muzicale şi estetico-filosofice în “opera vieţii” lui Enescu, Oedip.

Curiozitatea mea adolescentină s-a transformat - pe măsură ce-i ascultam creaţiile şi-i descopeream statura morală şi umană în scrierile pe care le aveam la dispoziţie, în special cartea lui Emanoil Ciomac, Enescu (1968) - într-o pasiune irepresibilă pentru această “umbră” atât de îndepărtată, de ireală pentru mine, şi totuşi atât de... palpabilă şi de fascinantă! Fascinaţia s-a amplificat în anii studiilor la Conservatorul “Ciprian Porumbescu”, datorită pasiunii cu care, un alt profesor cu har, muzicologul Viorel Cosma, autor a nenumărate studii, articole, exegeze, cărţi închinate “muzicianului muzicienilor”, ne împărtăşea din imensele sale cunoştinţe asupra vieţii şi operei enesciene. Drept urmare, imediat după absolvirea Conservatorului, şi după angajarea mea în secţia de Critică şi muzicologie a Radiodifuziunii (1975), când mi s-a încredinţat realizarea ciclului Muzicienii noştri se destăinuie, care presupunea dialogul cu artişti şi creatori români venerabili, numele lui George Enescu a constituit subiectul sine qua non al “destăinuirilor”, cu atât mai mult cu cât toţi interlocutorii mei îi fuseseră contemporani. De atunci şi până azi, creaţia sa a rămas punctul central al preocupărilor mele muzicologice, iar din 1981, când s-a aniversat Centenarul naşterii compozitorului, prin organizarea Festivalului şi Simpozionului Internaţional ce-i poartă numele, am participat constant la toate ediţiile, contribuind, sper, oricât de puţin, la îmbogăţirea exegezelor şi chiar a memorialisticii enesciene.

Text preluat din prefaţa autoarei